Home misiune proiecte programe Evenimente CONTACT
1 2

Eveniment cultural dedicat mecenatelui Nicolae Jiga

Eveniment cultural dedicat lui Nicolae Jiga

Vineri, 5 noiembrie 2010, Episcopia Ortodoxă a Oradiei în colaborare cu Centrul Cultural Ortodox Catedrala cu Lună au organizat evenimentul comemorativ-omagial intitulat: „Nicolae Jiga (1790-1870) – mecenate al culturii românești în Crișana și model pentru posteritate”,cu prilejul împlinirii în anul 2010, a 220 de ani de la naștere și respectiv 140 de ani, de la trecerea în veșnicie a marelui mecenate bihorean Nicolae Jiga (1790-1870).
Evenimentul a avut drept scop omagierea celui care, prin faptele sale, alături de Emanuil Gojdu și de alți intelectuali bihoreni, au contribuit la promovarea și dezvoltarea spiritului fundațional în vederea sprijinirii și facilitării accesului tinerimii la educație și cultură. Fundația „Sfântul Nicolae”, ctitorită de Nicolae Jiga a fost pe bună dreptate o instituție de educație și de promovare a culturii românești, o pepinieră de unde au răsărit marile personalități culturale și bisericești ale Bihorului, și nu numai.
Momentul aniversar a vizat nu numai prezentarea istorică a personalității lui Nicolae Jiga, ci și readucerea în actualitate a spiritului Jiga, precum și evaluarea posibilităților de re-temeluire a Fundației Nicolae Jiga.
Desfășurarea evenimentului a constat în oficierea Parastasului și în expunerea câtorva alocuțiuni și prelegeri omagiale susținute de profesori și oameni de cultură. După oficierea slujbei parastasului, Preasfințitul Sofronie, Episcopul Oradiei a adresat un cuvânt de binecuvântare celor prezenți în care a subliniat rolul major pe care l-a avut Nicolae Jiga în spațiul cultural și bisericesc al Crișanei. Au urmat apoi câteva expuneri și alocuțiuni după cum urmează: Prof. Univ. Dr. Mihai Drecin, Mecenatul românesc din Crișana între istorie și geopolitică. Considerații preliminare; Ec. Voicu David, „Spiritul Nicolae Jiga” în conștiința generației actuale – circumscrierea personalității și activității mecenatelui bihorean; Avocat Pașcu Balaci, Necesitatea recapitalizării Fundației „Nicolae Jiga”; Prof. Univ. Dr. Cornel Durgheu, Nicolae Jiga – un model de urmat; Prof. Anca Cosma, Opera de mecenate a lui Nicolae Jiga, Prof. Ana Codreanu, Nicolae Jiga – obârșii; Prof. Daniel Ștefănuțiu, Nicolae Jiga în preocupările istoricului bihorean Titus Roșu. Lucrările au fost moderate de Pr. Ioan Codorean. La final părintele Teodor Cristea, Eclesiarhul Bisericii cu Lună, în calitate de gazdă a evenimentului, a adresat un cuvânt de salut participanților la eveniment.

:

Lansare de carte

Lansare de carte la Biserica cu Lună

Biserica cu Lună din Oradea a fost din nou gazda unui eveniment cultural și teologic de excepție. Părintele profesor Dumitru Megheșan, cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Episcop Vasile Coman”din Oradea, și-a lansat volumul intitulat: “Rugăciunea lui Iisus – mijloc terapeutic de purificare a minții. Evenimentul s-a desfășurat Vineri, 26 noiembrie a.c. și a reunit preoți profesori, oameni de cultură ai urbei și un număr mare de credincioși ai Bisericii cu Lună. La eveniment a participat și P.C Părinte prof. Radu Rus, vicar administrativ al Episcopiei Oradiei, în calitate de delegat al Preasfințitului Părinte Sofronie, care în cuvântul rostit cu acest prilej, a subliniat valoarea duhovnicească a volumului editat, precum și contribuția academică majoră a părintelui profesor Megheșan la demersul științei teologice în spațiul ortodox din țară și din străinătate.
Prezentarea cărții a fost făcută de P.C. Părinte Ioan Codorean, Director al Centrului Ortodox Catedrala cu Lună, care a făcut o incursiune exegetică în structura cărții în care a reliefat aspectele și direcțiile principale ale cărții. „Volumul, intitulat: Rugăciunea lui Iisus – mijloc terapeutic de purificare a minții – a spus părintele- este o radiografie spirituală a rugăciunii inimii sau rugăciunii lui Iisus, care reprezintă medicamentul duhovnicesc al minții omului credincios zbuciumat adesea între vocația de a deveni după chipul lui Dumnezeu și de a se lăsa modelat de chipul rătăcirilor și provocărilor veacului pe care îl trăim.
Cine nu cunoaște și nu a auzit despre rugăciunea lui Iisus? Scrierile filocalice, Pelerinul rus sau alte scrieri ale Sfinților Părinți și ale cuvioșilor părinți, fie și dintre cei contemporani sunt mărturii ale practicării acesteia atât în spațiul monahal, dar și în rândul unor simpli credincioși. Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul” este nu doar expresia celei mai smerite recunoașteri a „plăpândei noastre ființe”(Pascal) supuse greșelii, ci este murmurul cel mai adânc al invocării prezenței lui Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu în viața noastră”.
A luat apoi cuvântul autorul cărții care a prezentat motivele care au constituit imboldul ce l-a sugestionat să scoată la lumină o carte care, după cum menționa Preacucernicia Sa “nu este o simplă delectare intelectuală, ci o invitație la rugăciune”.
La final, părintele Teodor Cristea, Eclesiarhul Bisericii cu Lună a făcut oficiile de gazdă, mulțumind tuturor pentru contribuția, mai mare sau mai mică, la desfășurarea evenimentului.

15 iunie 2010 dedicat lui Mihai Eminescu

15 iunie 2010 dedicat lui Mihai Eminescu

Articol despre Biserica cu Luna - Oradea

Articol despre Biserica cu Luna - Oradea

Cuvânt de deschidere

Eclesiarh Cristea Teodor Dinu


Preasfințite Părinte Episcop, Domnule Secretar de Stat, Prea Cucernici Părinți Protopopi, domnilor reprezentanți ai cultelor locale, Prea Cucernici Părinți, onorate oficialități ale cultelor locale, domnule rector, domnule rector onorar, doamnelor și domnilor decani, doamnelor și domnilor profesori, doamnelor și domnilor invitați și iubiți credincioși,
În calitate de gazde și organizatori ai acestui eveniment, în numele meu personal, în numele colegilor preoți slujitori de la acest Sfânt Altar, în numele Consiliului Parohial, vă adresăm tuturor urarea: Bine ați venit în mijlocul nostru și vă mulțumim pentru că ați răspuns favorabil chemării noastre de a fi astăzi aici împreună cu noi la acest moment aniversar, dedicat împlinirii a 225 de ani de existență a bisericii noastre, cunoscută în întreaga țară și nu numai, drept Biserica cu Lună.
După această atmosferă plină de bucurie și de înălțare sufletească, creată de Corul Bisericii cu Lună, condus de Pr. Prof. Dr. Mihai Brie și secondat de doamna Dorina Nicolau, am săvârșit o slujbă de Te Deum, de mulțumire, adusă lui Dumnezeu și Maicii Domnului, Ocrotitoarea acestui Sfânt Locaș, pentru toate darurile pe care le-a împlinit și le-a revărsat de-a lungul timpului asupra bisericii noastre.
Prăznuim cu îndoită bucurie acest eveniment. Întâi pentru că avem prilejul să ne aducem aminte și să omagiem credința, iubirea de legea românească, spiritul de sacrificiu al înaintașilor noștri și în al doilea rând ne bucurăm că astăzi, precum și mâine, este în mijlocul nostru Preasfințitul Episcopul nostru Sofronie și vă avem pe dumneavoastră alături de noi, distinși oaspeți și invitați. Așa cum bine știți, cei care cunoașteți cât de cât istoria Bisericii cu Lună, știți că marii oameni de cultură ai Bihorului s-au format aici, în jurul Bisericii cu Lună. Marile idei de unitate de neam, de credință s-au zămislit aici in sânul Bisericii cu Lună, s-au dezvoltat și au pornit de aici.
Suntem adunați aici sub cupola de har a bisericii strămoșești, adunați ca intr-un cristal: cei din trecut și cei de azi, cei din dimensiunea timpului și spațiului românesc, în biserica moșilor și strămoșilor noștri care ne-a fost scut de apărare în vremurile grele ale istoriei și far luminos spre limanul împlinirilor ca neam, precum și călăuză pe calea mântuirii în eternitate.
225 de ani în existența unei biserici nu sunt nici prea mulți, dar nici prea puțini. Ei sunt pe de o parte îndeajuns, ca să se poată aprecia însemnătatea, valoarea și contribuția ei în viața de obște. Pe de altă parte, ei sunt puțini, pentru că zidirea unei biserici este mai mult decât zidurile sau existența ei fizică. Fiecare locaș de cult este ca un foc, care se înalță spre cer din mijlocul unui jăratec care stă de mult și așteaptă să lumineze. Fiecare biserică este expresia unei credințe religioase vechi. Este cea care duce, care transmite din generație în generație flacăra credinței. Fiecare biserică este o dovadă despre o credință veche, care a stat ascunsă în sufletul și viața unei obști și care a așteptat să vie plinirea vremii ca să fie cunoscută și luată în seamă. Fiecare biserică își are istoria și legenda ei. Uneori nu știm până unde merge documentul și de unde începe legenda. Aceasta pentru că înainte de a se zidi, ea trăiește în inimile credincioșilor, în dorința și voința lor hotărâta de a o vedea înălțată. Uneori, bisericile au la temelia lor jertfa mai multor generații. Acesta este și cazul Bisericii cu Lună.
Piatra de temelie A Bisericii cu lună a fost pusă în data de 9 noiembrie 1784. Dar dorința și ideea de a se înălța această biserică, aici, în centrul Oradiei, în această piață încărcată de istorie, a existat cu mulți ani inainte , cu cel puțin 30 de ani. Lucrările de construcție au durat numai șase ani, în acea vreme, și s-au finalizat la data de 17 noiembrie 1790. Și probabil că prima Sfântă Liturghie a avut loc într-o zi de sărbătoare, ca cea de mâine, a Intrării in Biserică a Maicii Domnului. Motiv pentru care, iată, am ținut de cuviință și ideea îi aparține Preasfințitului Episcopului nostru Sofronie, căruia îi mulțumim, că evenimentele legate de împlinirea celor 225 de ani, să se manifeste în aceste zile de 20 si 21 noiembrie.
Într-un fel evenimentele de azi și de mâine pot fi asemănate cu o măreață târnosire din nou a acestei biserici, a acestui sfânt și binecuvântat locaș al lui Dumnezeu. Ne-am adunat aici ca să îi omagiem pe cei dinaintea noastră, pe toți cei care au slujit de-a lungul timpului în acest Sfânt Locaș, ne-am adunat aici ca să îi omagiem pe cei care au ridicat acest măreț monument să ne aducem aminte cu drag de ei, de cei care au ridicat acest monument, acest locaș de cultură în numele lui Dumnezeu ca El să fie aici în orașul nostru, aici la colț de țară, la graniță de țară, în nord-vestul țării să fie un far luminos și călăuzitor pentru neamul românesc în această parte și în același timp să fie un altar al armoniei, al dreptății, al păcii, al dragostei, virtuți pe care poporul nostru le-a purtat și le-a cultivat de-a lungul timpului. Să fim mândri că avem în mijlocul nostru un asemenea monument de artă și mare valoare. Dacă cei din Moldova, la Iași sunt mândri de ctitoria domnitorului Vasile Lupu, Sfinții Trei Ierarhi, dacă cei din Muntenia sunt mândri de Biserica Curtea de Argeș, ctitoria lui Neagoe Basarab, dacă cei din centrul Transilvaniei sunt mândri de Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului, de ce să nu ne mândrim și noi cu biserica noastră, Biserica cu Lună, cu atât mai mult cu cât ea nu este ctitoria unui voievod, a unui domnitor, ci ctitoria unor oameni simpli dar cu mare suflet și cu mare credință cum sunt ctitorii noștri Mihai Puspoki și Mihai Kristoff. Aducem așadar omagiu tuturor celor care au reușit să transforme Biserica cu Lună în chip simbolic chiar și într-o biserică cu soare, idee care aparținea întâiului stătător al episcopiei reînființate, Episcopul Roman Ciorogariu. O biserică cu soare, o biserică împodobită mereu ca o adevărată mireasă, primind pe mirele Hristos.
Biserica cu Lună a fost vreme de 225 de ani si va rămâne inima Bihorului, un templu măreț care a îndrumat viața românească și ortodoxă a neamului nostru de la Piatra Craiului până la Tisa și de la Satu Mare până la Arad. Au fost evocate în aceste zile figuri marcante alea Bihorului care au avut strânse legături cu Biserica cu Lună. Aici, în această biserică a fost botezat și la sânul ei a fost crescut in dragoste de neam și lege marele mecenate Emanuil Gojdu. Aici, în atmosfera acestei biserici s-a aprins de focul dragostei de neam sufletul lui Nicolae Jiga. Aici, în atmosfera Bisericii cu Lună s-au format luptători naționali ca: profesor Alexandru Grava, Mitropolitul Miron Romanul-bihorean de origine din Mizieș, Episcop al Aradului, iar din 1874 Mitropolit al Ardealului, Partenie Cosma, Miron Pompiliu, Paul Papp, Nicolae Zigre, Aurel Lazăr, martirul Bolcaș și mulți alții. Cum am putea să-l uităm apoi pe Iosif Vulcan, cel care l-a publicat întâi pe Eminescu în revista sa ,,Familia’’, întemeiată în 1865. Nu putem și n-avem dreptul să-l uităm pe Episcopul Roman Ciorogariu, cel care în 1920 a reînființat Episcopia Oradiei, care a întemeiat Academia Teologică, tipografia eparhială, Mănăstirea Izbuc, Școala de cântăreți bisericești, care a achiziționat cu ajutorul Ministrului de atunci al Cultelor, Octavian Goga, Sediul Episcopal și care a fost un mare luptător pentru Unirea din 1918. În vremea lui, a apărut și primul număr, chiar in ziua de ieri, 20 noiembrie, din anul 1921, al revistei de pe lâgă Centrul Eparhial ,,Legea Românească’’. Nu putem să uităm și contribuția celorlalți ierarhi: pe episcopul martir Nicolae Popovici, pe Valerian Zaharia, pe blândul păstor și marele orator, Vasile Coman, și pe Preasfințitul Ioan Mihălțan.
Într-o zi ca aceasta nu putem să nu ne gândim la toți înaintașii noștri, dar și la cei ce vor urma. Monumentele trăiesc prin ele însele, trăiesc mai mult decât oamenii. Dar și noi trăim prin urmașii noștri și sigur așa cum noi îi pomenim astăzi cu recunoștință, cu piozitate, pe înaintașii noștri și ei, urmașii noștri, ne vor pomeni pe noi în măsura în care și noi facem ceva pentru ei.
Fie ca această veche catedrală să rămână ani și ani ca o mărturie a existenței, a continuității, a dăinuirii noastre ortodoxe și românești pe aceste meleaguri. Nădăjduim că manifestările din aceste două zile vor lăsa adânci și plăcute amintiri în inimile și sufletele tuturor participanților.
Mulțumim Bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să fim martorii acestor evenimente. Mulțumim Preasfințitului Părinte Episcop Sofronie pentru părinteasca purtare de grijă și pentru arhiereștile binecuvântări. Mulțumim tuturor participanților, tuturor credincioșilor și nu în ultimul rând organelor locale pentru ajutorul acordat pentru o bună reușită a acestor manifestări.

Argument

Între reperele culturale ale cetății de pe Crișul Repede se numără și Biserica cu Lună (cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”), vatră seculară de spiritualitate românească ce ascunde între zidurile sale memoria unui neam plămădit din multe încercări. Istoria ei se împletește cu istoria urbei, iar începuturile sale sunt legate de amplele demersuri de emancipare națională ale românilor din inima Apusenilor. Și când spunem acest lucru, avem în vedere răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan de la 1784, care deși nu a avut rezultatele scontate, a constituit un imbold pentru dobândirea drepturilor și libertăților naționale românești. Spiritul de libertate al lui Horea, care în drumul său spre Viena a trecut prin aceste locuri, i-a cuprins și pe locuitorii vechii cetăți a Bihariei într-o horă a frățietății. Într-un astfel de context va lua naștere Biserica cu Lună, rod al comuniunii și strădaniilor materiale ale credincioșilor ortodocși români, macedo-români și sârbi.
Cartea de față este rodul unui moment aniversar de excepție din viața comunității ortodoxe a Bisericii cu Lună. În zilele de 20-21 noiembrie 2009, Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei în colaborare cu Parohia Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” - Biserica cu Lună și cu Centrul Cultural Ortodox Catedrala cu Lună au organizat evenimentul cultural-religios intitulat: „Biserica cu Lună, 225 de ani de veghe la păstrarea și afirmarea ortodoxiei bihorene”, dedicat împlinirii a 225 de ani de la punerea pietrei de temelie a Bisericii cu Lună (9 noiembrie 1784).
Jubileul a avut rolul de a marca în conștiința generației actuale valoarea istorică, artistică, socială și nu în ultimul rând religioasă a Bisericii cu Lună de-a lungul vremii, precum și vitalitatea ortodoxiei pe meleagurile bihorene în veacul marilor metamorfoze sociale. Manifestările cultural-religioase s-au desfășurat la Biserica cu Lună din Oradea, care timp de două zile s-a aflat la ceas de sărbătoare.
Evenimentul a debutat Vineri, 20 noiembrie începând cu ora 15.00 cu un Simpozion cultural-religios, care a reunit profesori, istorici, critici de artă și preoți și un număr foarte mare de credicioși din întreaga urbe. Deschiderea oficială a Simpozionului a fost făcută de Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, care, împreună cu un sobor de preoți și diaconi a oficiat o slujbă de Te- Deum, iar apoi, Corul Bisericii cu Lună a susținut un micro-recital.
Prelegerile susținute în cadrul Simpozionului, destul de variate ca tematică, au avut în vedere creionarea cadrului istorico-religios al nașterii Bisericii cu Lună, sublinierea elementelor arhitecturale și iconografice ale acestui monument de artă religioasă, precum și a rolului spiritual și catehetic al acesteia în viața credincioșilor ortodocși ai urbei
Evenimentul a continuat și Sâmbătă, 21 noiembrie, de Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului, cu Sfânta Liturghie și Parastasul în memoria slujitorilor, ctitorilor și binefăcătorilor Bisericii cu Lună, săvârșite de Preasfințitul Sofronie, dimpreună cu un sobor de preoți și diaconi. În cuvântarea rostită la finalul manifestărilor, Preasfinția Sa a subliniat rolul protector al Maicii Domnului, care a ocrotit de-a lungul vremii acest sfânt lăcaș: „Suntem într-o zi fericită, Praznic al Maicii Domnului, dar și o zi aleasă, socotită ca piatră de hotar în istoria Catedralei cu Lună din Oradea. Sub acoperământul Maicii Domnului s-a desfășurat toată viața bisericească și culturală a românilor ortodocși din Oradea, Bihor și Crișana. Prin ocrotirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, prin rugăciunile ei, prin dârzenia și neînfricarea înaintașilor noștri, noi, astăzi, suntem ceea ce suntem. Toți cei de acum suntem fructul, roada nevoințelor înaintașilor noștri. Și dacă acum o serbăm pe Maica bisericilor ortodoxe din Oradea, în timpul acesta binecuvântat de pace, o facem cu multă recunoștință, pentru că prin rugăciunile Preacuratei Fecioare, Preasfânta Treime a ajutat ca Ortodoxia, în orașul nostru, să se poată manifesta cu toată fermitatea ei și cu toată frumusețea ei liturgică și dogmatică, de slujire și rânduială canonică.
În această zi sfântă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, gândurile noastre de recunoștință către memoria înaintașilor s-au împletit cu rugăciunile pentru iertarea păcatelor și odihna sufletelor lor. În această zi sărbătorim înființarea acestei biserici, începuturile ei, și ne bucurăm văzând cât a crescut în lumina slavei dumnezeiești. Au trebuit multe sacrificii, au trecut multe umilințe peste înaintașii noștri, dar biserica a fost construită. O biserică frumoasă, o biserică memorială, un muzeu, dar un muzeu viu, pentru că podoaba cea mai de preț a bisericii sunt sufletele care au trecut pe aici și vor mai trece.Din șirul acestora face parte și secvența de timp în care noi trăim. Și noi, oricât de împuținați am fi, suntem fii ai Bisericii cu Lună, aflați sub binecuvântarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu...”.
În felul acesta s-a mai adăugat o pagină la istoria Bisericii Ortodoxe de la brazda de nord-vest a neamului românesc. Evenimentul jubiliar a fost nu numai un gest comemorativ, ci și un moment de comuniune și de legătură sufletească cu slujitorii, ctitorii și toți binefăcătorii acestei mărețe vetre de spiritualitate ortodoxă românească, care în vremuri de restriște au ținut aprinsă flacăra credinței. Volumul de față este rezultatul prelegerilor și alocuțiunilor omagiale susținute în cadrul Simpozionului. Temele expuse surprind varii aspecte legate de acest monument de înaltă ținută artistică și încărcat de adâncă istorie.






Biserica cu Lună din Oradea – la ceas festiv și aniversar – 225 ani de dăinuire și slujire

Drd. Stelian Gomboș – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte



Întâi de toate doresc să recunosc și să mărturisesc cu toată sinceritatea, că sunt entuziasmat, bucuros și emoționat pentru inițierea și organizarea acestor manifestări cultural – spirituale, ce evocă istoria și geografia – cu oamenii deosebiți și locurile acestea minunate, totodată trecutul și prezentul acestei sfinte biserici și catedrale istorice – ce împlinește acum 225 ani de dăinuire demnă și mult folositoare, anticipând, într-un oarecare fel și viitorul acestei comunități bisericești și parohiale, din centrul municipiului Oradea, județul Bihor. Aici, în acest loc și în aceste momente comemorative sau datorită lor, ne aducem aminte cu vibrante emoții, sentimente de recunoștință și prețuire de înaintașii noștri, de moșii și strămoșii noștri, trăitori, viețuitori și chiar supraviețuitori pe aceste meleaguri, care de multe ori au fost vitregite de vremurile istoriei și oropsite de valurile năvalnice ale acestei vieți pământe

biserica cu luna text si bibliografie

biserica cu luna text si bibliografie
Podoaba Casei Tale

“Cămara ta, Mântuitorule, o văd împodobită,
Și îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa,
Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină,
Și mă mântuiește!”
Denie din Miercurea Mare

Biserica cu Lună este o “cămară împodobită” asemeni unui nou Testament spiritual și artistic, întrupându-se ca o arhitectură de reprezentare a noii lumi confesionale românești așa cum s-a cristalizat ea la sfârșitul secolului XVIII. Extraordinarul ei prestigiu se datorează faptului că monumentalitatea și frumusețea sa decorativă consființesc dreptul românilor de a-și zidi cetăți ale credinței nu doar în cer, ci și pe pământ. Momentul în care Edictul de toleranță emis de Curtea imperială austriacă a permis românilor ortodocsi și maghiarilor reformați ridicarea locașurilor de cult în centrul orașului a fost, din punctul de vedere al istoriei stilurilor, unul la fel de tolerant, chiar generos, am putea spune. Se știe că fenomenul “coexistenței stilurilor” este specific perioadelor istorice tărzii, atunci când o epocă se stinge și o alta încă nu s-a născut. In acest tip de zonă crepusculară, permisivă tocmai datorită contururile ei incerte, pot avea loc întâlniri necanonice, ca să nu spunem aventuroase, între idei și forme pe temeiul așa-numitei “antropologii a locuirii”. “Omul sființește locul”, iar locul exprimă tocmai puterea acestei energii sfințitoare. Iar dacă locul cu pricina stă sub umbra luminoasă a însăși Casei Domnului, atunci dimensiunea antropologică a locuirii devine una anagogică, deci primește o încărcătură spirituală anume.
O analiză a unui monument de arhitectură, oricât de succintă ar fi ea, vizează două aspecte fundamentale: funcționalitatea și decorația. Dacă este vorba de o arhitectură de cult, atunci semnificația simbolică a programului architectural și alfabetul decorativ primesc o importanță deosebită. Cum anume se face selecția și mai ales ce motivații stau la baza alegerilor făcute sunt întrebări importante, pentru că opțiunea pentru un stil sau altul semnifică orientarea spirituală a comunității și exprimă mesajul ei subiacent în dialogul nonverbal cu celelalte comunități sau confesiuni. Exprimă, de fapt, un raport de putere. În intervalul acestui raport sunt conținute toate nuanțele și conotațiile de ordin politic, social, confesional, economic, artistic ale unei epoci anume.
Revenind la “Biserica cu Lună”, două sunt întrebările precise la care prezentul text încearcă să dea, în linii generale, un răspuns: 1) de ce o comunitate ortodoxă puternică din Transilvania, deci de rit răsăritean, a recurs la formule din repertoriul stilistic occidental, cultivat în mediul catolic, atunci când și-a ridicat prima biserica „de reprezentare”, deci de legitimare și consacrare, într-un cadru imperial apusean; 2) prin ce este definită orientarea stilistică a mobilierului de cult sculptat și pictat privit în ansamblul său, și în ce măsură limbajul artistic al acestuia exprimă spiritul epocii și comunității căreia îi aparține.
La prima întrebare nu putem răspunde dacă nu facem o incursiune în istoria monumentului și a epocii sale. „Biserica cu lună” a fost ridicată în intervalul 1784-1790. Iconostasul și mobilierul liturgic a fost executat câțiva ani mai târziu, între 1815-1831 (1). Referindu-ne la perioada ridicării bisericii de zid, ne plasăm în anii „absolutismului luminat” ai monarhiei habsburgice, mai mult, în deceniul „josefinismului”, al guvernării „bunului împărat” Iosif al II-lea (1780-1790). (2) Faptul că ridicarea bisericii, la mijlocul acestui interval, a coincis cu anul răscoalei lui Horea, pune un accent acut pe brocartul somptuos al epocii. Dar faptul că Horea s-a dus direct la Viena cu revendicările țăranilor români spune foarte multe despre noile raporturi dintre centru și margine cultivate în imperiul habsburgic, raporturi care se vor oglindi, inerent, și în mediul artistic al Oradiei. Intre schimbarea de atitudine a imperiului față de supușii săi din perioada „josefinismului” și cea din anii anteriori, ai guvernării tereziene, vorbesc două date puse alături: în 1761, generalul armatei austriece, Adolf von Bukow, dărâma cu tunul edificiile de cult ale românilor ortodocși ce refuzau unirea cu Roma, pe când cu douăzeci de ani mai târziu, în 1781, împăratul Iosif al II-lea emite Edictul de toleranță și deschide ușile palatului de la Viena tuturor supușilor săi pentru a le primi personal plângerile. Desigur că orice gest al unei puteri statale, în acest caz, mai mult, imperiale, devine un instrument politic cu conotații propagandistice. Dar este evident ca drumul direct de acces deschis de puterea de la Viena a permis o circulație rapidă și fără sincope nu doar a ideologiei, diplomației și administrației , ci și a limbajului artistic, astfel încît motivele decorative și tehnica apuseană au putut fi ușor preluate de la centru la zonele de graniță cu o subliniată legitimitate. “Biserica cu Lună” a fost ridicată de comunitatea ortodoxă din Oradea într-un astfel de moment fast, poate ultimul înainte ca revoluția din 1848 sa izbucnească. Era momentul când Casa de Austria încerca să rezolve dubla tensiune manifestată în rândul popoarelor pe care le stăpânea, adică cea etno-națională și cea aristocrat-statală. Eforturile ei diplomatice acționau pe ideea respectării individualităților popoarelor conlocuitoare, dar care, la rândul lor, să devină conștiente că aparțin unei structuri politice unitare, stabile, care e capabilă să le garanteze libertățile locale cu greu cucerite, și asta tocmai în mijlocul unei Europe măcinată de rivalități și umbrită de spectrul nu prea îndepărtat al ghilotinei Revoluției franceze. In consecință, diplomația austriacă experimenta ideea unui parteneriat între centru și margine, între capitala imperială și provincii, capabil să instituie un echilibru de putere între excesele Europei Occidentale și cele ale Orientului, aici incluzînd, pe lângă Rusia, și pericolul turcesc. Acest concept al echilibrului este oglindit în epocă de arhitectura barocului târziu central-european, deschis spre elementele de stil clasic. „Biserica cu Lună” este un exemplu elocvent în acest sens. Biserica ortodoxă cu hranul „Adormirea Maicii Domnului” , astăzi Catedrală, este unul dintre monumentele emblematice ale orașului. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în anul 1784 de către episcopul Aradului, Petru Petrovici. Edificiul de cult a fost finalizat în 1790 după planurile arhitectului Éder Jakab.

“Biserica cu Lună” este un edificiu de reprezentare pentru teologia si spiritualitatea ortodoxă din Transilvania sfârșitului de secol XVIII. Tipologia sa planimetrică este una familiară ambianței barocului provincial târziu central-european: o amplă biserică-sală, cu un robust turn clopotniță pe latura de vest. Volumul unitar al naosului este tripartit: intrarea e marcată de un mic, mai degrabă simbolic pronaos, naosul este amplificat de două abside laterale. Din punct de vedere stilistic, biserica aparține barocului târziu provincial,a cărui exuberanță decorativă este atenuată de elemente stilistice neo-clasice, așa cum sunt, spre exemplu, lesenele ce ritmează fațada, încununate cu capiteluri cu volute ionice, sau amplele arcaturi de tip „arc de triumf” ce pun în valoare ferestrele. Turnul de pe latura vestică ce surmontează naosul îngust etalează o succesiune stratificată de elemente stilistice târziu baroce și neoclasice, ca de exemplu cele două panouri “în oglindă” ce flanchează oculusul cu globul lunar, încheiate la extremități cu vase monumentale “all’ antica”. Acest registru baroc este surmontat de un discret fronton triunghiular neoclasicist, care susține, la rândul lui, volumetria neobarocă a turnului. Aceasta este încununată de un coif metalic modelat în spirit eclectic, cu accente bizantine (cei patru evangheliști sunt pictati după modelul icoanelor răsăritene).

Motivația recurgerii la sincretismul stilistic o putem căuta în realitatea istorică a momentului, punctată de o dată fixă, anume data semnării de către Impăratul Iosif al II a Edictului de Toleranță (29 octombrie 1781 ), în care se dorea recunoașterea deplină și oficială a “Bisericii neunite orientale și ortodoxe”, ca și componentă legitimă în cadrul politic si confesional al Imperiului habsburgic. In această amplă conjunctura istorică și politică, românii ortodocși adaptează programul arhitectural cerințelor liturghiei răsăritene, dar adoptă o morfologie decorativă în acord cu spiritul lumii occidentale cu care era contemporană. E vorba mai degrabă de o asimilare a modei timpului și o sincronizare cu tendintele epocii, dar numai la nivelul împrumuturilor de ordin decorativ, deci la nivelul aparatului ornamental, exterior, și nu al aceluia, de fond, al cultului.
Am putea invoca la acest capitol al plasticii arhitectonice un adevărat “gambit” al comunității ortodoxe, dispusă să sacrifice ornamentul limbajului plastic răsăritean, de tip bizantin, deci executat în aplat, în favoarea celui occidental, în ronde bosse. Dar, având în vedere faptul că modelele artistice cele mai apropiate erau cele ale Europei Centrale, și că libertatea de credință, proaspăt câștigată, a suspendat tensiunile interconfesionale majore, această opțiune pare mai degrabă nu atât o renunțare, cât o concesie făcută unei puteri apusene “paternaliste”, al cărei cosmopolitism nu reclama dramatice polarizări ale expresiei plastice. Acest baroc târziu clasicizant a devenit în foarte scurt timp stilul “noilor elite” culturale și confesionale locale, create în școlile și universitățile înființate și sprijinite de Habsburgi. Aceste elite și-au exprimat explicit apatenența la anume repere și modele spirituale prin text si prin imagine: pisania plasată deasupra corului îl omagiază pe “Preaînălțatul Imperat al Romanilor Iosif al II-lea” (3), iar cheia arcului de triumf ce încununează altarul conține în medalion chipul lui Horea, al cărui martiriu
i-a conferit sfințenia în inima românilor. Cheia arcului de triumf ce încununează cafasul corului și pisania conține în medalion chipul lui Christos. Ambele portrete “în glorie” își corespund printr-o relaționare “în oglindă”, deosebit de frumoasă ca lectură simbolică.


A doua întrebare la care prezentul text încearcă să răspundă vizează conturarea acelui anume spirit al epocii ce este exprimat prin limbajul plastic al mobilierului de cult din „Biserica cu Lună”. O analiză stilistică sumară plasează de regulă ansamblul sculptural în cadrele barocului târziu central european, definit de multiple inflexiuni stilistice: neobaroc, neorococo, „zopf”, neoclasic. Dar complexul sculptural a fost creat relativ târziu în raport cu ridicarea bisericii, mai exact între anii 1815 – 1831, anii unei Europe moderne din punct de vedere artistic, turnată deja în tiparele de gândire și expresie ale secolului XIX. Nu putem să nu observăm faptul că acest an 1815 are o semnificație deosebită pentru istoria Europei. El este anul în care se prăbușește un mit străvechi, acela al puterii divine a împăratului. In acel an, bătălia de la Waterloo pune în scenă tulburătorul episod al înfrângerii „ultimului împărat”, episod ce urmează unuia mai puțin spectaculos, dar nu mai puțin semnificativ: în 1806, sub presiunea armatelor lui Napoleon Bonaparte, Francisc al II –lea de Habsburg renunță la titlul imperial, iar Imperiul Roman de Națiune Germană își încetează existența sa multiseculară. Iar prăbușirea celor două imperii, cel habsburgic și cel napoleonian, are ca și fundal teribil Revoluția franceză cu atrocele sale ghilotinări. Răscoala lui Horea a punctat și ea, printre alte momente dramatice, tensiunile ce au caracterizat ultimul sfert al secolului XVIII. Aceasta este moștenirea istorică pe care se grefează spiritul noii epoci în care frații Alexandru și Arsenie Teodorovici încep să lucreze iconostasul și celelalte piese de mobilier liturgic. Considerăm utilă observația că stilul care a definit perioada artei europene din primul sfert al secolului XIX, dominată de expasiunea armatelor napoleoniene, a fost „Empire”, urmat de cel numit al „Restaurației” în Franța și de stilul „Biedermeier” în Europa Centrală. Aceste stiluri cultivau din nou stilul geometric, dar conțineau multe elemente remanente de vocabular rococo, la rândul lor infuzate fiind de elemente neoclasice. La aceste repere s-au raportat și cei doi meșteri atunci când au conceput iconostasul „Bisericii cu Lună”. Acest mixaj stilistic poartă deopotrivă marca strălucirii curții imperiale habsburgice, a celei napoleoniene, alături de marca unei nostalgice nevoi de claritate, echilibru și ordine clasică. Dar poartă, ca pe un corolar, și marca funerară a sfârșitului unei epoci. Altfel spus, poartă amprenta cenușii oricărui triumf omenesc ce sfârșește, inevitabil, într-o urnă a nimicului, ce conține însăși deșertăciunea. Iar dacă privim cu atenție motivele decorative ale iconostasului sau ale scaunului episcopal, observăm că urna este una dintre prezențele predilecte.
Dar mai întâi să plecăm de la ansamblu la detaliu, și să privim iconostasul în întregul lui. Remarcăm în primul rând rigoarea sa compozițională. Registrele sunt proporționate și ritmate armonios, în spirit neoclasic, păstrînd fidel dispoziția bizantină a icoanelor. Este firească această abordare, pentru că impresia de ansamblu trebuia să exprime forța calmă, ordinea, stabilitatea, unitatea imperiului ceresc al Ierusalimului, dar și apartenența clară la biserica de rit oriental. Intregul iconostas este o dantelărie somptuoasă traforată și aurită, redevabilă în întregime spiritului rococo. Aproape jumătate din iconostas este rezervată registrului principal, cel al ușilor împărătești și diaconești. Un ritm de o remarcabilă eleganță este imprimat de cele opt colonete cu fusul zvelt, cu suprafața lisă, a căror treime de la bază este decorată cu striații aurite, încheiate cu un tor inelar. Aceste colonete neoclasice sunt dispuse simetric față de axul ușilor împărătești. Prețiozitatea bazei striate se regăsește la capitelul aurit de factură compozită (frunze de acant corintice și volute ionice). Dispusă în decroș față de planul vertical general al iconostasului, colonada are un efect scenografic bine subliniat. Prin spațialitatea pe care o creează, aceasta sugerează maiestatea și grația porticului unui templu antic, imagine predilectă a spiritului neoclasic. Orientare stilistică de tip neoclasic era cerută insistent de spiritul epocii, doritor să reinstaureze pacea și ordinea în atât de tulburata lume europeană, devenită teatrul unor acerbe lupte pentru putere și pentru afirmarea identităților naționale. Dar rigoarea și ritmurile geometrice erau și pe placul spiritului militar napoleonian. Deci nu e de mirare că arta epocii, deci și iconostasul „Bisericii cu Lună” , conține elemente definitorii neoclasice: o împărțire clară în registre și panouri, precum și o puternică arhitravă reliefată în consolă, a cărei volumetrie sacadată este bine marcată de denticuli în retragere succesivă. Acești denticuli de tip neoclasic sunt prezenți și la consolele din naos prin care sunt unificate în partea superioară perechile de pilaștri ce corespund arcelor dublouri. In armonie cu colonetele iconostasului, acești pilaștri angajați, a căror elansare e subliniată prin caneluri, au de asemenea treimea inferioară decorată cu striații aurite. Același fast îl au și capitelurile compozite ale pilaștrilor, decorate cu frunze de acant, volute și ove. Aceste capiteluri angajate sunt accentele plastice repre

„BISERICA CU LUNĂ” ÎN PEISAJUL URBANISTIC AL ORADIEI

„BISERICA CU LUNĂ” ÎN PEISAJUL URBANISTIC AL ORADIEI

„BISERICA CU LUNĂ” ÎN PEISAJUL URBANISTIC AL ORADIEI
MODERNE - SIMBOL ÎNTRU CREDINȚĂ
ORTODOXĂ ȘI VALOARE ARHITECTURALĂ

Prof. AUREL CHIRIAC


De-a lungul secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea și al XX-lea societatea orădeană a cunoscut transformări firești, generate de declanșarea și derularea procesului de trecere de la medievalitate la modernitate în spațiul Europei Centrale. În acest context, mentalitățile au cunoscut importante mutații, în condițiile în care odată cu includerea comitatului Bihor în Imperiul Habsburgic, la sfârșitul veacului al XVII-lea, s-a asigurat posibilitatea unui contact direct cu ideile curentului iluminist austriac (Aufklärung). Treptat, asumarea principiilor specifice spiritului înnoitor au contribuit, între 1700 și 1900, la afirmarea unui mod de viață și de gândire specifice lumii moderne, acestea fundamentate pe noi legi economice, sociale, culturale și, nu în ultimul rând, religioase emise în răstimpul respectiv, servind pretențiilor existențiale ale acelor vremuri. Consecința a fost punerea în discuție inclusiv a ordinii social-politice ce a fost veacuri de-a rândul proprie Transilvaniei medievale, respectiv a drepturilor exclusive acordate „națiunilor privilegiate”, după răscoalele țărănești de la 1437 și 1514, drepturi consemnate în codul lui Werbőczi, Tripartitum . Chiar dacă nu întotdeauna ușor de promulgat, decretele și legile emise între 1692 și 1800, mai cu seamă, au avut efecte imediate asupra relațiilor între naționalitățile trăind în interiorul noului stat al Europei Centrale, în general, și, asupra celor din Transilvania, în special. Un efect al acestei politici a fost dinamizarea lumii românești care, pornind de la contextul creat de noul stăpân în zonă, și-a gândit etapele ce trebuiesc a fi parcurse în a dobândi drepturi politice, culturale și religioase, multă vreme refuzate.
Dacă ne rezumăm strict la comunitatea românească din Oradea, constatăm că la sfârșitul secolului al XVII-lea și debutul celui de al XVIII-lea ea forma, în interiorul societății orădene, un grup uman care s-a implicat în procesul de constituire a administrației civile locale. Este adevărat, un prim criteriu în a fi părtaș la acest efort a fost puterea financiară deținută de fiecare membru al societății orădene, indiferent că acesta era ortodox, greco-catolic, romano-catolic, protestant sau mai târziu, mozaic.
În ceea ce privește biserica ortodoxă, aceasta urmărea să recupereze, după peste 130 de ani de interdicție – valabilă și în cazul catolicilor - dreptul de a își ridica noi lăcașuri de cult de zid în interiorul Oradiei. Era un deziderat care, în zorii modernității, se dovedea a fi tot mai posibil. Până la cucerirea austriacă, catedrala ortodoxă a Bihorului era în cartierul Velența, încă din secolul al XVII-lea. Aceasta însă nu era singurul lăcaș de zid românesc în comitat. Mai acelea din Remetea Beiușului, ridicată în secolul al XIII-lea, trecută însă în veacul al XIV-lea la catolicism, apoi din Voievozi unde, în interiorul vechii mănăstiri ortodoxe atestate încă din veacurile XII-XIII, a funcționat o mică biserică de zid, după cum o demonstrează ruinele păstrate până astăzi, precum și aceea din Seghiște, confirmată ca existând în secolul al XVI-lea, prin săpăturile arheologice efectuate de Liviu Borcea și Doru Marta . Este, însă, limpede că bisericile de lemn au fost dominante în așezările rurale românești, devenind treptat o podoabă arhitecturală de o frumusețe inconfundabilă, respectiv embleme ale civilizației românești, iar în contemporaneitatea noastră chiar ale patrimoniului universal, în cazul celor maramureșene.
Revenind la recunoașterea locului românilor ortodocși în interiorul Oradiei medievale și moderne din punctul de vedere al cultului propriu lor, rezultă că până la 1692 aceștia aveau doar o biserică de zid, mai precis catedrala ortodoxă din Velența. Din 1692 și până în 1918 se adaugă acesteia încă două, Biserica cu Lună (1784-1790), consacrată ca noua catedrală ortodoxă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”și Biserica „Sf. Nicolae” (1800-1810), cu rang de catedrală pentru greco-catolici români, aceștia apăruți după 1701, ambele situate în arealul Orașului Nou, mai concret în actuala Piață a Unirii, care de atunci era destinată a fi centrul Oradiei Mari moderne. Acestora li se adaugă și actuala biserică ortodoxă „Sf. Treime”, care între 1786-1948 a aparținut greco-catolicilor ruteni, apoi, români, și care la început – 1693 – a fost din lemn și a deținut chiar funcția de catedrală romano-catolică până în 1733 . După 1918 numărul lăcașurilor de cult românești de zid, mai ales ortodoxe, dar și greco-catolice, cresc proporțional cu numărul credincioșilor și cu poziția dobândită de acestea ca și culte cu drepturi depline în cadrele României Mari, ajungând numai în Oradea Mare la opt .
Revenind la societatea Oradiei Mari circumscrisă secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea și al începutului celui de al XX-lea, tot ceea ce se întâmplă aici din punct de vedere al exprimării membrilor acesteia este o consecință a politicii promovate de Curtea de la Viena. Autoritatea de stat, ce urmărea să aibă un control absolut în teritoriu, pentru a reuși impunerea inclusiv a unor reforme – mai cu seamă sociale și economice - aflate în consens cu principiile iluminismului, în general, al celui austriac, în special, a căutat ca aplicarea acestora să fie realizată prin membrii societății civile și instituțiile de stat create de aceasta. De altfel, apariția și funcționarea Consilului orășenesc la Oradea, la scurt timp după 1692, dovedește că tendințele de reformare a mecanismelor ce țineau de acordarea „... drepturilor și îndatoririlor atât civile, cât și religioase” celor ce viețuiau în peisajul orașului de pe Crișul Repede era deja o realitate, o realitate ce tindea să se generalizeze în aglomerările urbane ale Imperiului. Desigur, în cazul din urmă se avea în vedere, mai întâi, repunerea în drepturi a bisericii romano-catolice, stăpân absolut al pământurilor și veniturilor în bani, în Oradea și Bihor, până la mijlocul secolului al XVI-lea, iar, în al doilea rând, acordarea unei independențe controlate tuturor cultelor, inclusiv celui ortodox, până atunci cu statut de tolerat, dar și cultului nou creat, greco-catolic. Iată de ce, a fost necesar ca să se elaboreze și să se semneze în anul 1713 un Contract ce regla relațiile dintre locuitorii orașului Oradea „actuali și viitori”, de fapt între națiunile maghiară, greacă (macedoromână), românească și sârbească, care aparțineau de bisericile importante ale așezării (romano-catolică, calvină, ortodoxă, greco-catolică) și care, prin credincioșii proprii, aveau și forța financiară în a susține procesul de modernizare a Oradiei .
Fără a ne propune un comentariu exhaustiv asupra conținutului documentului, vom evidenția câteva idei pe care le conține explicit. În primul rând, el consacră o realitate etnică care după 1700 a cunoscut o modificare ce s-a dovedit a fi cu urmări benefice asupra evoluției orașului, prin apariția macedoromânilor (aromânilor), a „grecilor” cum erau ei numiți și care, prin stabilirea lor aici, atestată în documente încă de începutul veacului al XVIII-lea , au contribuit esențial la revigorarea vieții comerciale de altădată și la modernizarea urbanistică a Oradiei, dorită de altfel de toți locuitorii orașului din acele timpuri. Dintru început, intenția lor de a se stabili la Oradea a fost privită, de administrația autohtonă, ca o șansă în a ridica nivelul vieții cotidiene și în a recupera prosperitatea și strălucirea de altădată a Oradiei Mari, lăudată constant de călătorii străini ajunși aici și nu numai, înainte vreme . De aceea, Contractul prevede ca un principiu esențial de funcționare al societății orădene relația de respect reciproc între concitadini și, implicit, între toate cultele Oradiei. Orice abatere de la acest comportament urma să fie sancționată prin amenzi. Nu putem să nu remarcăm, în mod special, dorința de a se instaura o atmosferă de armonie, de conviețuire în respectul unor norme potrivit căruia fiecare aparținător la oraș își avea poziția recunoscută, în conformitate cu statutul lui economic și nu numai. Atât la nivelul Consiliului orășenesc, format din oameni cu dare de mână - cei mai mulți fiind în secolul al XVIII-lea macedoromânii care au ajuns să fie jumătate din acesta -, cât și în plan existențial, în condițiile în care Oradea își confirma eticheta de oraș cosmopolit, prin grupurile etnice trăind aici - maghiari, sârbi, români, ruteni, evrei –, rezultă că acest deziderat al drepturilor egale căpătase contur, cel puțin în planul actelor oficiale etc. Consecința acestei viziuni a fost, spre exemplu, ridicarea pe parcursul a 100 de ani a trei lăcașuri de cult de zid - romano-catolic, ortodox și greco-catolic - în perimetrul „pieței mici” de atunci, ce astfel își consolida poziția de a deveni centru al Orașului Nou și, implicit, al așezării moderne și, peste timp, al celei contemporane.
Acest act, care este expresia unui nou tip de mentalitate în Oradea, a venit în întâmpinarea politicii Curții de la Viena, potrivit căreia aceasta și-a propus impunerea în Imperiu a unui sistem de relații politice și sociale, respectiv religioase, mult mai relaxate ca până atunci, fundamentate pe respectul celuilalt. În contextul istoric succint conturat de noi, cu toate că principiile de bună conviețuire în Oradea multietnică, multiconfesională și multiculturală au început să fie asumate de la începutul veacului al XVIII-lea totuși, în fapt, birocrația de pe plan central și local au îngreunat luarea unor hotărâri rapide în favoarea românilor. Chiar Edictul de toleranță (1781), mult așteptat, nu a putut să anuleze imediat moștenirea unui trecut nu prea îndepărtat, în care calitatea de tolerat a națiunii române a limitat afirmarea normală a acesteia în conformitate cu puterea creatoare de care dispunea. Apariția Bisericii cu Lună este un exemplu în acest sens. Noul set de legi apărut până la 1800 îngăduia realizarea, și de către românii ortodocși, a unor lăcașe de cult de zid. Cu toate acestea, pentru a fi obiectivi în evaluarea perioadei în discuție, se cuvine să precizăm că edificarea „Bisericii cu Lună” a fost rezultatul activismului românilor, care prin atitudine și solicitări succesive au impus, până la urmă, aplicarea unui drept ce le-a fost dat de Curtea de la Viena. Cu certitudine, au contribuit la acordarea avizului final și mișcările țărănești de la mijlocul secolului al XVIII-lea din Bihor, precum și răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan (1784), ce au stat la baza radicalizării procesului de emancipare națională, în aceste cazuri prin efortul credincioșilor ortodocși. La rândul lor, greco-catolicii români se implică în susținerea acelorași idealuri. Astfel, Supplex Libellus Valachorum, la șapte ani de la ultimul eveniment menționat a venit să atragă atenția, în acest caz și prin contribuția cărturarilor de seamă ai românilor uniți cu Roma, asupra drepturilor istorice ale națiunii române, drepturi în virtutea cărora nu mai putea fi acceptată în continuare „calitatea” de „națiune tolerată”. Aceste evenimente de referință pentru afirmarea în epoca modernă a celor majoritari în Transilvania și Partium, patronate de reprezentanții celor două biserici românești, nu fac decât să ne demonstreze, încă odată, că scopul acestora era același: de a fi, în sfârșit, respectați pentru ceea ce au însemnat românii ca vechime, origine latină, număr și, totodată, contribuție la cultura și civilizația acestei părți de Europă.
Pe măsura înfăptuirii orașului modern, de-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, locuitorii Oradiei au militat, mai întâi, pentru unificarea administrativă a patru cartiere-satelit (Velența, Olosig, Subcetate și Orașul Nou), realizată în 1860, moment de când noul centru urbanistic al așezării devine acela al Orașului Nou, astăzi Piața Unirii . Astfel se consacra definitiv o soluție urbanistică pusă în operă încă din secolul al XVIII-lea, când au ajuns să se regăsească în spațiul respectiv biserici importante ale Oradiei - romano-catolică, ortodoxă și greco-catolică -, în jurul cărora, la aproape un secol distanță, au apărut apoi cele reformată și neologă, aceasta servind cultului mozaic. Tot în aceeași vatră, între 1700 și 1800 și-au făcut apariția, conform prevederilor documentului din 1713 dar, mai ales după începerea funcționării în Oradea, din 1722, a unei filiale a Companiei comerciale grecești, gestionate de macedoromâni, construcții baroce datorate acestora, prin apariția cărora putem spune că s-a declanșat procesul de înnoire arhitectonică a centrului nou al orașului. Exista, însă, o condiție, în cazul acestora, ca „grecii” să dețină obligatoriu și spații comerciale înspre Piața Mică (Piața Unirii), unde administrația dorea să transfere, treptat, desfacerea produselor agroalimentare. Multe documente confirmă această obligație, iar dintre ultimele mărturii ale construcțiilor în stil baroc datorate macedoromânilor, aflate încă în Piața Unirii de astăzi, un exemplu este chiar clădirea în care s-a născut Emanuil Gojdu, ce se află pe latura de nord a acesteia.
În ceea ce privește lăcașurile de cult care s-au ridicat în același veac al XVIII-lea în centrul Oradiei Mari, acestea reflectă, în cele din urmă, ierarhia consacrată în interiorul societății de aici, unde macedoromânii și românii ortodocși, dar și greco-catolicii români, între aceștia fiind și macedoromâni, au devenit o forță pe plan confesional, economic și, incontestabil, cultural, o forță care nu putea fi neglijată în anii la care facem referire în lucrare. Datorită acestora, dar și maghiarilor, germanilor etc, iar mai târziu evreilor, însușirea unei viziuni a prezentului în organizare urbanistică s-a dovedit a fi realistă. Așa se explică de ce în Contractul încheiat în 1713 între locuitorii actuali și viitori ai orașului Oradea, între națiunile maghiară, greacă, sârbească și românească, se precizează că: „... persoane inteligente și de acea seamă (competente) să fie admiși în Consiliul orașului ca, adaptându-se legilor Țării Ungare și trăind în conformitate cu acelea, să se susțină armonia frumoasă dintre ei jumătate din Consiliul alcătuindu-se din cei de religie grecească (ortodoxă)” sau se afirmă că: „...vrând să se așeze cineva ca locuitor în Oradea să fie admis cu învoială conciliantă” sau se mai spune că: „...Grecii să poată trăi netulburați, după ritual și vechea credință apostolicească și sobornicească a lor și nimenea să nu-i tulbure în aceasta” . Toate aceste prevederi sunt repuse în discuție în anul 1743, când o delegație a ortodocșilor orădeni au primit din partea primarului orașului confirmarea că Contractul din 1713 va fi respectat și în continuare, evitând reluarea situațiilor neplăcute ivite de atunci încoace. El astfel afirmă că: „...în numele orașului nostru, din nou să (n.n.) ne obligăm, că îndeosebi dacă Dumnezeu va ferici orașul nostru în libertatea lui, nu vom contraria introducerea preoților și nici zidirea bisericii lor; vom designa fonduri potrivite pentru reședință și pentru zidire de biserică, le dăm voie să-și poată practica riturile lor regulat (...)” .
Calea pe care, încă din 1713, comunitatea orădeană a pornit, a fost consacrată, apoi, de împărații habsburgici (Maria Tereza, Iosif al II-lea) care, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, au promulgat Ratio educations și Edictul de toleranță, prin care statul acorda drepturi la educație tututor naționalităților, indiferent cărui cult îi aparține. De fapt, ne aflăm în fața unei confirmări a unui crez pe care societatea orădeană l-a anticipat, un crez potriv

Cuvântarea de deschidere a Preasfințitului Sofronie.

Cuvântarea de deschidere a Preasfințitului Sofronie.

Cuvântarea Preasfințitului Sofronie, Episcopul Oradiei, cu prilejul deschiderii lucrărilor Simpozionului dedicat aniversării a 225 de ani de existență a Bisericii cu Lună

Preacucernici Părinți
Onorate oficialități
Distinși reprezentanți ai celorlalte culte
Domnilor Rectori
Domnilor și doamnelor Decani
Onorată asistență
Iubiți credicioși și credincioase,

Trăim clipe încărcate de o profundă emoție și suntem cu toții adunați aici într-un singur gând, de recunoștință față de glorioșii noștri înaintași pe care îi sărbătorim în aceste zile. 225 de ani înseamnă un segment important de istorie, o etapă însemnată a dăinuirii noastre, a manifestării culturale românești ortodoxe în Crișana, la marginea dinspre Apus a Neamului românesc. Conviețuind în pace de sute de ani cu alte etnii, cu alte confesiuni, poporul român ortodox a înțeles să-și manifeste recunoștința față de bunul Dumnezeu, pentru darurile pe care le-a primit în cursul istoriei sale, în primul rând, prin ctitorirea de sfinte locașuri, biserici și mănăstiri, în care evlavia străbună a dobândit dimensiuni de piatră, locuri sfinte în care rugăciunile s-au înălțat la ceruri după multe jertfe, și în primul rând, după întemeieri.
Suntem în pre-ziua Praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului, hramul celei mai vechi mănăstiri ortodoxe din țară, mănăstirea de la Hodoș-Bodrog, atestată documentar încă la anul 1177, și cu funcționare neîntreruptă până în prezent. Hramul acesta străvechi al Intrării în Biserică a Maicii Domnului este motivul pentru care în aceste zile suntem aici împreună, arătând continuitatea în pământul Crișanei, de la Mureș până la nord de Crișul Repede, mai ales că, pe lângă hramul cel vechi al Intrării în Biserică a Maicii Domnului, s-a adăugat hramul cel nou, al Adormirii Preacuratei Fecioare, 15 august, Sântămăria-Mare, atât la Mănăstirea Hodoș-Bodrog, mănăstire în care au fost călugăriți aproape toți ierarhii ortodocși români din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, până în 1918, cât și la această catedrală. Trebuie să spunem că nu este prima catedrală ortodoxă din Oradea. Cea dintâi catedrală, mult mai veche, este cea din Velența Orăzii, cea din Veneția Oradiei, având și ea hramul unei străvechi mănăstiri din Perii Maramureșului, la nord de Tisa, mănăstire care era scoasă de sub autoritatea canonică a episcopului local, la începuturile Evului mediu, și atârna de tronul patriarhal al Constantinopolului. Hramul acelei mănăstiri din Perii Maramureșului de nord, Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, a devenit hramul multor biserici. Aproape 200 de biserici din Eparhia noastră au hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, și este motivul pentru care prima catedrală episcopală ortodoxă a Oradiei, cea din Velența, a primit acest hram. Acolo sunt începuturile noastre ca și Eparhie ortodoxă, organizată după tot tipicul, deoarece înainte de catedrala din Velența, teritoriul nostru canonic a fost înglobat în Episcopia ortodoxă română a Ienopolei, sau Ioanopoliei, Ineul de azi, de pe malurile Crișului Alb, eparhie ce-și avea jurisdicție în Crișana.
De la Catedrala din Velența la Catedrala cu Lună, de la Sfinții Arhangheli la Împărăteasa îngerilor, Maica Domnului. Catedrala în care ne aflăm, Catedrala cu Lună, o biserică unicat, un monument a cărui unicitate, prin mecanismul cu lună pe care îl are, l-a făcut să devină un simbol al Oradiei. Nimic altceva din orașul nostru nu poate avea atâta încărcătură simbolică, ce îi conferă prin unicitate valoarea de simbol al Oradiei, ca și Catedrala cu Lună, singura biserică din lume ce are un mecanism care indică fazele lunii.
Această Catedrală, construită în ceea ce era acum 225 de ani Orașul nou, acum știm că orașul nou este în altă parte, aici fiind acum centrul vechi al Oradiei, a devenit cu timpul locul întronizării episcopilor ortodocși ai Oradiei și totodată, necropolă episcopală. Aici își dorm somnul, în așteptarea Învierii, trei dintre episcopii Oradiei: Roman Ciorogariu, primul de la reînființarea Episcopiei în anul 1920, Nicolae Popovici și Vasile Coman. Avem convingerea că, în aceste clipe, în mod nevăzut, împreună cu noi sunt toți episcopii Oradiei, nu numai de la Roman Ciorogariu încoace, ci și cei de dinainte, și nu numai, ci toți preoții și toți credincioșii buni, harnici și jertfelnici care din această biserică și-au început călătoria spre Cer. Necropolă episcopală și, totodată, locul întronizării episcopilor ortodocși ai Oradiei, a doua, pentru că se ridică, potrivit visului înaintașilor, cea de a treia catedrală a soarelui, închinată Învierii lui Hristos pe Care Îl numim Soare al dreptății.
Așadar, trei catedrale ortodoxe în Oradea Mare. Dar, dintre toate, aceasta în care ne aflăm este simbolul Oradiei, și aici sunt cât se poate de subiectiv, dar cine nu este subiectiv, nu este numai una dintre cele mai frumoase biserici din oraș, ci este cea mai frumoasă biserică din orașul Oradea, pentru că monumentalitatea ei nu strivește. Avem în oraș biserici monumentale care atunci când intri să te rogi în ele te face să te simți mic, mărunt, neînsemnat înaintea lui Dumnezeu. În această catedrală monumentală, spațioasă, cu volume ce trimit la toate marile catedrale ale timpului baroc, omul care intră să se roage nu se simte strivit, dimpotrivă, resimte o familiaritate cu Dumnezeu, pe care doar spațiile create cu multă rugăciune și cu multe sacrificii ți-o conferă. Sigur că aprecierea mea este încărcată de subiectivism și cred că fiecare dintre noi consideră locul în care s-a născut sau locul în care-I slujești lui Dumnezeu, ca locul cel mai frumos de pe pământ. Pentru noi românii ortodocși, pentru noi românii din Oradea, Catedrala cu Lună este cel mai frumos loc de pe pământ. Câți dintre românii ortodocși nu au fost botezați sau cununați aici, câți nu și-au încheiat călătoria vieții pe acest pământ plecând din această biserică spre cimitir ? Catedrala aceasta, necropolă episcopală, pentru noi românii ortodocși înseamnă istorie și devenire națională. Dar, pentru întregul oraș, pentru întreaga zonă, ea reprezintă un adevărat manual al credinței, al culturii, al dăinuirii, al conviețuirii pașnice, și de ce nu, al frumuseții. Un loc privilegiat în care cel ce intră se întâlnește în frumusețe cu Dumnezeu. Apoi, ea este un loc al sintezei. Așa precum poporul român este un popor de sinteză, la răspântia dintre Orient și Occident, rod al întâlnirii dintre cultura latină și spiritualitatea bizantină, tot așa și Biserica cu Lună este loc binecuvântat al sintezei, un loc în care Orientul și Occidentul se îmbrățișează, un loc în care cel care intră poate călători, fie și preț de numai câteva clipe, prin istoria culturală a bătrânului nostru continent. De aceea, Biserica cu Lună este nu numai simbolul Oradiei, ci și unul dintre simbolurile Europei. De altfel, cred că întreaga piață în care ne aflăm poate fi considerată ca o icoană a continentului nostru civilizat, ca o reprezentare în miniatură a Europei unite de azi. În această Europă unită, în această civilizație europeană strălucită, Biserica cu Lună, ca reprezentant al spiritualității ortodoxe românești își are locul său bine precizat.
În clipele și ceasurile următoare vom avea cu toții privilegiul să ne delectăm, să fim răpiți duhovnicește în sfere înaalte, ascultând, recapitulând, primind informații noi cu privire la acest monument care pentru noi românii ortodocși este plin de semnificații, foarte drag, de neînlocuit, unic. Catedrala cu Lună va păstra pentru veșnicie locul acesta în istoria culturală, nu doar a României, ci și a Europei. Pentru că acest monument este serbat acum la 225 de ani de la punerea pietrei de temelie și pentru că serbând, serbăm unicitatea lui, ne simțim privilegiați și totodată, recunoscători față de înaintașii noștri care ne-au lăsat această minune. Este de datoria noastră să o păstrăm, să o apărăm, să o transmitem generațiilor viitoare, pentru ca la rândul lor, peste alți 275 de ani să se adune din nou în Biserica cu Lună și să își amintească și de cei de la începuturi, dar și de toți ceilalți, care, în curgerea vremii, au omagiat cultura din care provin, neamul căruia îi aparțin.


1 2